Prin acuarelă se înțelege atât o vopsea, obținută din pigment pulbere amestecat cu liant (de obicei gumă arabică) și aditivi și diluată cu apă, cât și o tehnică picturală pe hârtie, sau o lucrare efectuată în această tehnică.
Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează. Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.
Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.
Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau mai puțină apă. Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor. Lumina este dată de albul hârtiei, care este necesar să fie prezervat în zonele luminoase.
Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se pretează bine pentru schițe și studii efectuate în călătorii, un exemplu fiind carnetele de călătorii ale lui Eugène Delacroix. Ea permite colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tuș. Asta însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate, cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner. Tehnica a fost folosită începând cu secolul al XIX-lea la ilustrarea cărților, in special a celor pentru tineret, iar actual este folosită, alături de guașă, la crearea benzilor desenate și a desenelor animate tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.
Aparenta sa simplitate o face atractivă pentru începători, însă în realitate spontaneitatea și foarte puținele posibilități de corectare necesită măiestrie, ceea ce o face greu de stăpânit.
Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (engleză Wet-in-Wet), în care hârtia este umezită în prealabil, iar culoarea diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind treptat concentrația colorilor. Această tehnică, de origine anglo-saxonă este încă mult folosită, însă, datorită faptului că întreaga suprafață este umedă și pigmenții migrează, nu se obțin zone de alb pure, nici contraste locale dintre alb și zonele colorate, lucruri care impietează asupra prospețimii și spontaneității atât de apreciate în acuarelă. Tehnica permite obținerea culorilor intense și o mulțime de efecte de fondu, degradeuri și camaieuri, însă precizia detaliilor este redusă. Pe o hârtie de calitate pigmentul rămâne pe suprafața hârtiei și, în zona umedă difuzează, formând aureole cu un contur mai opac. Tehnica necesită o bună înțelegere a teoriei culorilor și a efectelor amestecului lor și a interacțiunii cu hârtia. Trebuie ținut cont și de faptul că prin uscare culorile pierd puțin din intensitate.
În tehnica ud pe uscat (engleză Wet-in-Dry) culoarea se aplică în tușe umede pe hârtia uscată. Se obțin forme clare cu contururi bine delimitate. Această manieră nu permite decât puține retușuri. În caz de greșeală este greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de suferit.
În tehnica „uscat pe uscat” (engleză Dry Brush) culoarea foarte puțin diluată se aplică cu pensula aproape uscată, pe hârtia uscată. Metoda este folosită pentru evidențierea detaliilor.
(sursa: wikipedia.org)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu